Exista carti care te fac sa razi, sa plangi si sa visezi. La care vrei sa revii de cat mai multe ori, pentru ca au in ele super multe chestii faine si idei si exemple de lucruri incredibil de cool de facut cu cei dragi.

O astfel de carte e Bunica mi-a zis sa-ti spun ca-i pare rau, de Fredrik Backman. Culmea e ca as fi bagat mana in foc doar citind ca autorul nu poate fi decat o femeie. Si m-as fi inselat, nah, ce ti-e cu prejudecatile!

Mi-a placut foarte mult cartea asta, poate si pentru ca am avut o bunica grozava. E genul ala de carte pe care imi doresc sa fi putut sa o scriu eu – pentru ca cine a scris cartea asta are in mod evident un minunat mod de a trai si de a privi lucrurile.

Primele pagini nu m-au captivat total, mi-a fost destul de greu sa intru in stilul povestirii. Asta si din cauza ca mai citisem ‘Un barbat pe nume Ove’ si nu intelegeam cum poate un autor sa-si schimbe stilul de scris atat de mult de la o carte la alta.

O recomand din tot sufletul, eu am citit-o prin Bookster dar o sa o si cumpar, sa o am pe raft ca sa pot sa revin la ea oricand simt nevoia de inspiratie.

Stie ca oamenii din lumea reala nu inteleg lucrurile astea. Dar in Miamas nimeni nu primeste nasi la nastere, ci un ‘râzător’. Dupa parinti si bunica, râzătorul e cea mai importanta persoana din viata unui copil din Miamas. Cand se naste un copil in Miamas, toti prietenii familiei vin langa patutul copilului si ii spun povesti si fac tot felul de mutre caraghioase, canta si danseaza si glumesc. Si primul care il face pe copil sa rada, acela devine râzătorul. In Miamas rasul de copil e sfant, iar râzătorul e personal raspunzator sa-l faca sa se intample cat mai des, cat mai zgomotos si in cat mai multe situatii care pot fi jenante pentru parintii copilului. Este o sarcina care e luata cat se poate de in serios.