Eram la o petrecere de copii când una din mămici a început să se plângă că al ei copil învață înjurături la școală – de exemplu, a auzit chiar ea un copil care spune what the fuck! Oare el știe ce e aia și ce semnifică?

Evident, când am auzit asta, să intru sub masă nu puteam dar cam voiam – mi-am dat seama că al meu copil e fix din categoria aia – spune what the fuck cu lejeritate. Sau fuck. M-am simțit foarte prost pe moment, ca și cum aș fi dat greș cu ceva, după care am început să analizez treaba asta.

 

Nevoia de a înjura

Noi oamenii avem nevoie să înjurăm. Să ne descărcăm verbal – prin orice combinație de cuvinte care ni se pare nouă că aduce eliberare.

Conform lui Timothy Jay, psiholog specializat în psiholingvistică și obscenități verbale,  înjurăturile și cuvintele „urâte” au avantajul de a ne ajuta să exprimăm emoții foarte variate la „cel mai profund, succint și eliberator mod posibil în comunicarea umană”. Din punctul lui de vedere, colorarea limbajului cu acești termeni reprezintă „un mare pas în evoluția speciei umane pentru că ne permite să ne exprimăm agresivitatea fără mijloace fizice, fără a-i lovi pe ceilalți.” – preluat din Sanda Watt, De ce înjură copiii.

Asta se poate face în modurile consacrate de înjurături – nu intru în detalii – sau poate fi sub formă de cuvinte cărora le-am dat o semnificație.

Am o prietenă care atunci când spune Papuci știu că de fapt înjură. O spune cu intonația și cu descărcarea nervoasă necesară unei înjurături, dar de fapt vorbește tare frumos, e adorabilă. La fel, aveam o colegă la un moment dat care conducea mult și ca să nu înjure la volan îi apostrofa pe șoferii care se făceau vinovați cu ‘Trandafirule’ sau ‘Uite-l și pe Trandafirul ăsta‘ – evident, lungă vreme trandafirul nu a mai fost pentru mine floarea suavă și feminină pe care o știam, dar ideea e că acea colegă se descărca super eficient prin expresia respectivă.

Eu mai spun Pisici! deși pisoii îmi sunt ființe dragi (doar în teorie, căci suntem o familie de pisoi de diferite mărimi).

 

Așa, și?

Numai că de-a lungul timpului am experimentat diverși trandafiri și papuci, recunosc în forme mai puțin mai dure – așa, și? Păi, ce vreau să spun e că dacă toată familia mea spune căcat în mașină (domnul Atloe și Brioșa Bucuriei, e foarte funny și înspăimântător în același timp) este din cauză că am încercat eu să aduc cuvinte de înjurat care să fie mai pe înțelesul tuturor – și Brioșa știe ce e aia – să nu fie atât de grave, dar în același timp să exprime domnule sentimentul ăla de eliberare a frustrării.

Nu zic, or fi existând variante mai frumoase, dar până una alta, eu dacă aud un copil lângă mine că zice Fuck, pe bune ca nu mă trigăresc agitată, există multe alte înjurături care vor urma de care mi-e mult mai frică – come-on, un WTF micuț nu a omorât pe nimeni!

 

Tu ce părere ai? Îl lași pe al tău să bezmeticească printre înjurături fără să te alarmezi (prea tare)? Ce îi spui legat de asta?

Mi-ar face mare plăcere să găsesc mai jos comentariile voastre.

 

 

Foto: Unsplash