Așa e cu promisiunile astea, greu se țin și ușor nu se țin. Am zis curând, ei bine, mai bine mai târzior decât deloc, nu, Diana? Acum că am și laptop și tot să mă pun pe scris – iată partea a 2-a din povestea începută aici:

 

Spuneam că am vizitat Depoul Locomotivelor din Sibiu, spre încântarea părții tinere a familiei. Ei bine, după acest eveniment – la cât de întortocheate erau străduțele de până acolo chiar a fost un eveniment că am putut pleca fără prea multe rătăciri – am purces la drum din nou. De data asta, destinația Salina Turda.

1. Salina Turda

Am ajuns la 5pm, relativ târziu la salină, având în vedere că închideau la ora 7pm (ultima intrare la 6). Însă nu cred că aș fi vrut să stau mai mult de 2 ore, adică da, am avut timp să intrăm aproape în toate camerele ce puteau fi văzute, am avut timp să jucăm o partid de mini-golf la care l-am bătut copt pe Morocănilă, am avut timp să ne plimbăm și în încăperea aceea magnifică plină cu apă (aici ne-am cam supărat, ultima bărcuță se închiria la ora 6…) și chiar să stăm puțin la locul de joacă. E un loc super fain de vizitat, super extra fancy pentru o salină, dar unde nu ai ce să faci mai mult de 2-3 ore dacă ești ca mine și devii deprimat în lipsa luminii naturale.

Bonus: la salina asta nu folosești liftul decât dacă vrei, se intră și se iese pe o scară. Yeeeeei! (cine a coborât cu liftul la Slanic Prahova știe ce zic)

Am dormit o noapte în Turda (cam neinspirat, dacă mă gândesc acum), iar în ziua urmatoare am plecat spre Cheile Turzii.

2. Cheile Turzii

Cheile Turzii sunt un defileu săpat de Valea Arieșului în Munții Trascău, județul Cluj. Sunt o rezervație naturală protejată de UNESCO. Cu o lungime de peste 1350 m și o înălțime de peste 200 de metri, Cheile Turzii s-au format prin erodarea rocilor de calcar de către râul Hășdate.

Asta a fost de departe surpriza călătoriei pentru mine. Știu ce înseamnă conceptul de chei, am mai fost în câteva până acum, dar nimic din ce știam nu se compară cu ce am văzut și ce am simțit la Cheile Turzii. Poate m-am bucurat atât de mult de locul ăsta și pentru că atunci când am fost noi nu era atât de aglomerat, poate că am fost și foarte mândră de noi că am reușit sa ajungem până la capăt cu tot cu copiii după ce întâlnisem turiști pe drum care ne spuseseră că nu prea e de copii, în fine, toate motivele astea cumulate cu experiența de aici m-au făcut să mă simt incredibil de bine. Cu siguranță ne vom întoarce aici.

Ce am făcut concret: după ce am ajuns la intrarea efectivă în Chei, ne-am plimbat pe traseul foarte bine delimitat, prin pădure și pe lângă stânci – am trecut de 3 poduri și de câteva zone mai greu de trecut, adică unde era poteca săpată special pentru orășeni ca noi, și unde ne țineam de o sfoară fixată pe perete. Mai cu o panică, mai cu un gând din ăla ‘ce-o fi fost în capul meu să vin în teniși pe aici…’ am ajuns la finalul traseului, unde se deschide o vale superbă. Cam fix când începeau și corcodușii să întrebe cât mai avem, deci la fix. Ne-am odihnit puțin cu o Măgura și cu apă de izvor de Chei și ne-am întors. De-abia la întoarcere am observat cât de multe trasee de alpinism sunt și cât de mulți alpiniști erau în zonă – domnul L. îmi spune că asta e una din cele mai bune zone de alpinism din România. Ei bine, da!

 

Ma uit acum pe pozele făcute și îmi dau seama că nici o imagine, oricât de bine făcută ar fi – ceea ce nu e cazul meu – nu o să redea ce am văzut. Mergeți și vedeți.

Ce mi s-a părut bizar: am întâlnit mult mai mulți turiști străini decât români.

 

3. Următoarea oprire: Cluj

Am poposit în Cluj să ne vedem verișori și prieteni.

 

Cluj e oarecum un mister pentru mine: nu e un oraș turistic, în sensul că nu prea ai ce face aici ca turist. Bine, există turism de artă blah blah….poate când dăm afară corcodușii. Momentan, mi s-a părut un oraș incredibil de scump (cam la egalitate cu București), incredibil de plin (înțeleg că e super hub de programatori) și cu localuri incredibil de faine. Însă adevărata surpriză pentru mine a fost Grădina Botanică. Dacă sunteți iubitori de natură și grădini, nu ratați Grădina Botanică din Cluj. E mult mai faină decât cea din București, în mare parte datorită faptului că are diferențe foarte mari de nivel și un râu/ pârâu care o traversează. Ne-am simțit incredibil aici, parcă eram în decorul făcut pentru un film pentru copii – magic. Magic a fost și nufărul văzut aici, și bondarul din nufăr, și faptul ca ploaia torențială ne-a prins când eram super aproape de clădirea cu nuferi, așa că am putut să stăm sub acoperiș și să admirăm parcul. Poduri, alei, grădină japoneză, podețe, urcări prin pădure, coborâri printre grădini, legume de zi cu zi ca să poată copiii și Roxana să înțeleagă cum arată de fapt locul unde cresc castraveți și dovlecei și praz….super!


Bonus: chiar la intrare am dat peste un chioșc cu înghețată unde am mâncat ceva foarte bun….yummmm!

Grădina cu plante condimente a fost locul unde ne-am decis că gata cu joaca, trebuie să ajungem și la Mocăniță, așa că am rezervat bilete pentru a doua zi. Ka-bum!

Notă: e foarte fain să ai prieteni prin diverse orașe din țară – i-am convins pe Cipak și Manu să vină cu noi a doua zi la mocănița din Vișeu.

De reținut: trebuie sa revin în Cluj să mănânc un desert de la Marty și muuuulte alte lucruri yummi. Sau să deschid o franciză în București? Hmmmm.

 

4. Mocănița din Vișeul de Sus

Următoarea oprire și adevăratul nostru obiectiv al călătoriei: Vișeul de Sus – de fapt, am stat în Moisei, unde la o tacla și păhărel de vin și afinată am redescoperit plăcerea companiei altor adulți într-o vacanță în care pleci cu ai tăi corcoduși – variația e bună, asta e clar 🙂

A doua zi am luat de dimineață mocănița – atenție, necesită rezervare dinainte ca să ai șanse reale de succes, noi am sunat de vineri pentru sâmbătă și am prins locuri la ultima oră rămasă liberă, plecarea de la 10:30. Ca să faci rezervare însă trebuie să iei pachetul cu tot cu masă și băutură.

Experiența mocăniței – ca și în alte câteva locații vizitate în vacanța asta, am avut ocazia să constat cât de mult schimbă marketingul și promovarea un obiectiv turistic: acum 10 ani când am fost pentru prima dată aici cu domnul L., mocănița avea 2 vagoane, locuri rămase neocupate, traseu puțin mai lung și muuult mai puține cazări în zonă disponibile. Lucrurile s-au schimbat fundamental și mă bucur. Maramureș e o destinație în sine – pentru mine nu există dealuri mai frumoase în toată România față de cele de la Romulis – iar mocănița e genială. Fiecare mocăniță are un nume – noi am mers cu Ioana – dacă mergi iarna ai o sobiță să iți țină de cald în care cred că trebuie să pui și lemne. Există 2 tipuri de vagoane: unele deschise și unele închise. Am găsit și o pagină A4 cu instrucțiuni despre cum să ne purtăm în mocăniță – cea mai tare parte mi s-a părut cea în care ni se explica că disconfortul din vagoanele respective e un mic preț plătit pentru privilegiul de a merge cu aceste vagoane ce fac parte din istorie….ceva de genul ăsta. Ideea era să nu ne mai plângem de condițiile de călătorie care nu sunt la standardele zilelor noastre, he he, ca doar de asta am venit aici și am dat și banii, nu? Să experimentăm autenticitatea mocăniței așa cum era ea acum aproape o sută de ani.

După călătoria cu mocănița – care durează 2 ore dus și 2 întors, cu 90 minute pauză în stația Paltin (de altfel aici e și un traseu prin pădure către un punct de belvedere, am pornit-o pe el dar ne-am dat întorși după 10 minute și bine am făcut, era alunecos) iar pe parcurs sunt aproximativ 2-3 opriri, cea mai faină fiind cea în care aștepți să vină mocănița din sens opus, să te petreci cu ea doar în zona respectivă, în restul traseului mocăniței existând doar o singură linie. Faptul ca i-am avut pe Cipak si Manu cu noi a ușurat muuuult controlul corcodușilor, mai ales cu Manu care a scos tolba plină de jocuri și cântecele pentru copii de vârsta Clarei. La întoarcerea în stația de plecare ne-am oprit și pentru o scurtă ședință foto.

Uimiri și desfătări:

  1. există multe mașini pe lângă mocăniță care au fost adaptate să meargă pe șinele mocăniței.
  2. pe mocăniță am primit bilete de tren din alea din carton ‘oldies but goldies’ – cum erau pe vremuri la CFR, și la fel au fost și compostate de naș, ca pe vremuri 🙂

 

Încă o noapte în Moisei și am plecat mai departe, în căutarea unei pensiuni de relaxare cu peisaj idilic. Până la ea am vizitat mănăstirea din Moisei.

 

5. Borșa și Cascada Cailor

Am ajuns în Borsa, unde a doua zi eu și copiii am purces la o plimbare până la Cascada Cailor – aici a fost haios, pentru că inițial am crezut că putem merge cu mașina până la Cascadă în 15 minute. După ce am ajuns foarte aproape de telescaun, unde am crezut eu că pot fenta inteligența artificială a lui Google Maps și am luat-o pur si simplu pe drumul vechi spre Cascadă – la un moment dat, drumul se face de necondus cu mașina, așa că l-am întrebat pe nenea din mijlocul oilor cât mai fac pe jos până la cascadă – după ce am auzit răspunsul (o oră cu copiii) am luat decizia că până aici, mi-a ajuns cu drumul ăsta ciudat de neparcurs cu mașina, ca doar n-o să mă dau jos acum! Așa că întorc, începe ploaia, moment în care îmi vine mie inspirația să sun să întreb dacă totuși nu merge telescaunul – evident că mergea, am zis că mergem până sus și ne întoarcem. Urc copii și rucsac și mămică în telescaun, mă relaxez și evident că îmi doresc mai mult – adicătelea, după ce am ajuns până aici, acum că s-a oprit și ploaia, cum ar fi să ne întoarcem așa, ca pantofarii, fără să le arăt copiilor cum e cu plimbarea pe munte?!

Practic, după ce ajungi cu telescaunul sus pe platou, de aici începe un traseu de 30 de minute până la cascadă.

Așa că încep să fac lobby. Brioșa a cedat la primul ‘doar n-o să ne dăm batuți’, Andrei în schimb, m-a căpiat. Că el nu vrea să meargă până la cascadă, că ce-i porcăria aia de cascadă, că e obosit, că blah blah blah. Mama e mamă, până la urmă, așa că am zis că e păcat să știm că am ajuns până aici și nu am văzut Cascada – în caz că ați uitat, Cascada era obiectivul inițial. Așadar, ce a urmat:

  • 30 de minute de mers relativ lejer până la Cascadă – majoritatea traseului a fost coborâre – însă presărat din plin cu eu nu mai merg, ma opresc aici, de ce să mergem, nu arată deloc fain, you know?
  • 15 minute de sărit la propriu și la figurat – la propriu după corcoduși, numai că nu știam pe care să îl pescuiesc mai întâi, amândoi au luat-o la fugă în secunda în care au văzut cascada, s-au cățărat pe pietre ca niște capre, horror, absolut horror a fost sa încerc să mă țin după Brioșă cu ea alergând după Morocănilă
  • 10 minute de plăcere absolută în care Morocănilă și-a dat seama că ăsta e cel mai tare loc în care am fost până acum în vacanța asta și că e super bine că am venit până aici și că blah blah blah
  • Alte 10 minute în care Andrei și-a dat seama că exista un traseu de cățărat până efectiv în buza cascadei și nu îl putem rata așa că du-te Roxana cu doi copii după tine pe stânci, cu tenișii nelipsiți în picioare și cu același gând lait-motiv: ‘ce-o fi fost în capul meu de-am venit cu tenișii până aici?’
  • 40 de minute de chin – Brioșa nu mai putea, obosise după cățărări și trebuia să o împing de la spate, spre disperarea lui Morocănilă care acum era cel mai încantat, fusese cel mai bun traseu, cea mai tare cățărare, mâine venim din nou, blah blah blah….

Din Borșa am început să coborâm – am trecut din nou pe dealurile de vis, am vizitat în fugă și ploaie castelul cel fără de nume (am uitat complet cum se chema, de la ploaie, dar cercetez si revin) unde am primit croissanți de la o tabără de vară care își avea sediul în foișorul de la castel, iar în cele din urmă am ajuns la Sovata. Aici ne-am plimbat prin ceea ce cred că era centrul stațiunii, cu punctul culminant în plimbarea cu trenulețul: eu și Brioșa am făcut cu mâna tuturor celor pe care i-am întâlnit. Tind să cred că am obținut punctaj maxim la jocul ăsta, chiar și cei din trenuleț au fost super încântați de performanța noastră – am smuls multe zâmbete. (nu degeaba ii zice a Bucuriei…)

 

6. Sovata – altă mocăniță

În Sovata ne-am dat cu mocănița din nou, de data asta una cu storytelling dar fără nume – traseul nu este atât de spectaculos ca pe Valea Vaserului, cred că singurul lucru care a făcut cumva mai tolerabilă plimbarea a fost accentul pe copii pe care îl pun cei de aici și faptul că au o doamnă animator care le mai pasează microfonul…..nu e ideal dacă nu ai copil, dar cred că nu prea ai ce să cauți aici în cazul ăsta.

 

7. Sighișoara

Sighișoara e un loc de suflet. Am fost la festivaluri aici – festivalul medieval din Sighișoara, se organizează în fiecare an vara – am fost în afara festivalului, am fost cu fetele, am fost cu iubitul, am fost cu prietena, am fost acum și cu ai mei…..nu mă satur. Cumva, dacă stai să te gândești, ar trebui să te plictisești repede de același centru și cetate – însă ceva te împiedică. Sighișoara e alt loc unde se vede accelerarea turismului – mulți străini – așa că nu am găsit cazare decentă în centru on a short notice.

Ce îmi place mie aici – mâncarea, cimitirul din deal, cerceii, pietrele de pe străzi, vibe-ul. Sunt multe de spus și povestit despre Sighișoara, o să revin cu un post dedicat.

După Sighișoara am purces spre Bușteni, unde am vrut să facem traseul spre Cascada Urlătoare, dar până la urmă am ajuns acasă.

 

Concluzii:

  • Rămân la concluzia că în Ardeal se mănâncă prea sărat – bun, incredibil de bun, dar sărat rău
  • Frumusețea României – nu am cuvinte. Ajungem noi și în Apuseni, mai încolo, dar ajungem
  • Printre materiile obligatorii pe care le-aș introduce în licee ar fi antreprenoriatul, pentru că  mi se părea ca nu-l avem deloc în sânge – cu toate astea, există oameni descurcăreți în țară: pensiuni, hoteluri, restaurante, poate că totuși avem în sânge asta
  • Micul dejun nu mai e rege – am remarcat tendința asta de a scoate din oferta cazării micul dejun. Notă: nu înțeleg treaba asta și nu o aprob. Eu sunt fan mic dejun, mai ales cel de tip bufet, dar de orice tip mai bine decât deloc.
  • Cetățile noastre – simt că sunt prea puțin cunoscute – de Sighișoara cred că multă lume a auzit, dar de Făgăraș? E o cetate!
  • Începem să putem merge în vacanțe cu mașina – e chiar prima călătorie de genul ăsta care nu a fost un chin total, adică Clara nu a plâns continuu ore întregi în spate. A avut momente, nu zic, dar….a fost OK
  • După ce în prima săptămână am rezervat numai prin Booking.com, asumându–mi că voi pierde ceva bănuți (booking percepe 15% comision din prețul plătit, motiv pentru care multe pensiuni/ hoteluri își adaugă deja la prețul lor obișnuit un procent ca să poată să plătească și către booking acei 15%), în a doua săptămână am ales să verific prețul prin afara booking (pe turistinfo sau orice altă cale de a alfa numărul de telefon direct al proprietății). Concluzia a fost că, deși ieși în avantaj dacă faci rezervarea separat, luând decizia în funcție de rating-ul booking, dacă nu vorbim de sume mari nu prea merită să pierzi timp în plus cu asta. Câștigi timp dar și garanția rezervării.

Bagajele se pun și se scot din portbagaj unul câte unul, organizat, fără să folosești vopseaua mașinii ca și pârghie (vopsea metalizată de altfel). Bonusul la observația asta a venit la câteva zile de la întoarcerea din vacanță, când domnul L. m-a lovit din întâmplare și greșeală: adicătelea mașina lui a lovit mașina mea. Moment în care m-am uitat și eu la spatele mașinii, să văd dacă îl pun la cheltuieli, și am văzut urmele de bagaje scrâșnite de vopseaua mea!