Toată viața am auzit de la alții că trăim într-o țară frumoasă. Evident, și eu, de fiecare dată când am ajuns prin țară, m-am minunat de ce lucruri frumoase sunt de văzut și de cât de minunat e totul. Și avem și combinația de munte – mare – deal. Domnul L îmi spunea că citise pe un forum cum cineva postase primăvara o poză din România cu dealuri verzi și au fost multe comentarii cu whow și whooooau, la care altcineva a comentat asupra faptului că de fapt verdele din poza respectivă era trucat, e imposibil să ai o astfel de nuanță reală – iar răspunsul celui care postase inițial a fost: ba da, e posibil, în România (Dude!).

Cu toate astea, atunci când zi de zi alergi printre betoane și sticlă, când respiri gaze de eșapament și de abia vezi cerul, când verdele e mai răruț de văzut, e ușor să uiți din vedere că stai într-o țară mirifică și să visezi ca netotul la vacanțele în străinătate. Că-i mai cu moț, că-i mai în ton cu obsesia națională, că-i mai ieftin, că-i mai cu servicii și calitate și variație și bla bla-leală mai mari. Așa și eu, evident, m-am dat cu mulțimea.

Până am plecat în vacanță. Nici nu știu cum de m-am hotărât să mergem hai-hui prin țară, știu că anul trecut intenționasem să mergem în munții Apuseni, dar…..cum n-am mai fost nicăieri anul ăsta am vrut să recuperez. Am renunțat la Portugalia și zis și făcut: iulie prin țară. Nu oriunde, nu fără nici un obiectiv: am avut primele 2 nopți cazare luată la Căsuța din Copac de care tot auzisem de bine, iar cumva obiectivul principal a fost să ajungem până la mocănița din Viseul de Sus și înapoi, urmând să vizităm ce mai putem pe drum și să ne și adaptăm în funcție de situație (cine ce are chef, cine cum se plictisește, cine cum nu mai are chef să conducă alții, etc.). De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, obiectivul și mai principal a fost să ne simțim bine vizitând tot felul de locuri și rezistând la tot mieunatul care se auzea din spatele mașinii. Long story short, am plecat. (acum, cu mintea de acum și învățătură de după, îmi dau seama că un obiectiv ar fi trebuit să fie și să îmi păstrez vopseaua pe mașină în zona de încărcare/ descărcare a bagajelor, dar nah, nu le poți avea pe toate).

Căsuța din Copac – Porumbacu de Sus

Cum spuneam, primele două nopți am stat în Porumbacu de Sus, la Căsuța din Copac, o căsuță foarte frumoasă care este de fapt o casă suspendată pe 4 stâlpi și nu o căsuță în copac – după cum a remarcat foarte agerul Domn L, căci deh, inginerii au un fel creativ de-a vedea lumea. Deși pentru România prețul cazării aici mi s-a părut scump, uitându-mă acum în urmă pot spune că a meritat. Sentimentul din căsuța unde am încăput fără probleme toți 4, tolăneala din patul dublu mare și extra-încăpător, incredibil de confortabil, priveliștea și de fapt verdele ce se zărea prin cei trei pereți înalți de sticlă ai căsuței….priceless. Nu mai spun de amabilitatea gazdelor, de micul dejun și cină minunat servite, de posibilitatea de a da drumul la șemineu – am stat câteva ore cu el pornit în prima noapte.

casuta din copac

Ce se poate face din locația asta înafara de stat cocoțat în pat și jucat Solitaire: noi am fost la Valea Zânelor la Castelul de Lut, unde după ce am absorbit pacea locului și incredibila creativitate arhitecturală ne-am decis să purcedem pe un traseu prin pădure. L-am întrebat chiar pe domnul care tăia bilete la Castelul de Lut ce ne recomandă și ne-a explicat până unde să mergem cu mașina și pe unde putem merge cu cei doi corcoduși. A fost o super plimbare prin pădure, am găsit zmeură și deși ne-am întors din primul traseu pe care o porniserăm – ne abătuserăm de la drumul forestier și copiii erau speriați de urs ca de bombe – a fost foarte fain să continuăm pe drumul bătut de tractor. Ba chiar, spre uimirea Briosei Bucuriei, la final ne-am și găsit mașina acolo unde o lăsasem.

În altă seară am fost la Palatul Brukenthal – da, ați citit bine, palatul din Avrig, nu cel din Sibiu, se pare că unii domni se țineau bine și au mai multe palate, unele de oraș, altele de orășel. De fapt, în Sibiu vizavis de biserica din centru am constatat că și școala era denumită tot Bruckenthal, că deh, probabil că domnealui a sponsorizat-o și pe asta. Încă nu am găsit orașul Bruckenthal dar nu m-aș mira….

Anyway, de mult era pe lista mea de vizitat locul acesta, culmea e că am ajuns aici mai mult din înâmplare, nu mi-am dat seama că suntem atât de aproape – gazdă noastră ne-a recomandat să luăm cină la palat, știu, sună într-un fel 🙂 așa că am purces spre palat. Surpriza o constituie nu palatul în sine, pe care de altfel nici nu l-am putut vizită pentru că era seară, ci grădinile – un fel de Versailles în miniatură – exagerez un pic, dar terasele și fântână arteziană și copacii și întinderea acelui parc……come-on! Reședința mea de vara e open-space-ul.

Așa, revenind, m-am simțit tare bine la Oranjerie, deși meniul restaurantului era cam limitat și cu prețuri destul de piperate, atmosfera, compania și locația au fost strălucite. Acolo am jucat de altfel prima dată Solitaire – fun!

După ce ne-am primit micul dejun și în a treia zi de vacanță (gândiți-vă la un festin din ăla clasic de oameni care știu să se bucure de mâncare, pe placul meu!), am purces spre Sibiu, iar pe drum am vizitat un super edificiu: cetatea/ abație din Cârța. Mai jos câteva imagini, foarte frumos și neașteptat 🙂

Sibiu

Sibiu e un oraș fain care merită clar multe mențiuni – noi de data asta ne-am limitat la a mânca mult așteptata și promisa Moelleux au Chocolat la Tango și la  frunzări pe câteva străzi în căutarea ochelarilor pentru Brioșa Bucuriei – domnul L a ținut neapărat în această vacanță să îmbinăm plăcutul cu utilul. Așa că am luat rame de Brioșă din Sibiu. Ce facem dacă le stricăm și avem nevoie de garanție…..gândim pozitiv.

Trebuie să spun că pentru mine motivul principal de a vizită Piață Mică a fost acel Moelleux au Chocolat de la Tango la care visam de acum un an când am trecut pe aici și am mâncat tare bine, am salivat la acest desert dar Domnul L mi-a explicat că nu dăm un exemplu bun corcodușilor prin a comanda un desert cu ciocolată la 9-10 seara, cât o fi fost….așa că am cedat. Adică nu am comandat/ mâncat minunea. Și evident că am rămas cu gândul la ea, deși probabil că în București există cel puțin 20 de locuri unde să poți mânca un super Lava Cake cu înghețată lângă. Anyhow, a venit, fix după ce domnul L se retrăsese în fundul restaurantului să participe la o ședință, așa că eu m-am trezit în fața unei farfurii magnifice asupra căreia și din stânga și din dreapta se ridicau furculițe amenințătoare. Corcodușii, ai ghicit. Moment în care a cam trebuit să cresc ritmul de absorbție al aromelor și senzațiilor și yada yada – pe scurt, la un minut după ce aterizase pe masă, dispăruse orice urmă de Moelleux au Chocolat tânjit și răstânjit de mine de un an de zile. Deh….

Sibiul e un oraș foarte fain dacă te plimbi prin centrul vechi – am luat cu asalt Piață Mică care era plină de flori – mușcate. Am trecut de câteva ori printr-unul din cele mai faine pasaje întâlnite de mine – Strada Turnului – unde am remarcat următorul popas la care voi jindui până la anul, Weinkeller (denumire luată de pe google) – arată că-n povești, pe trepte, cu măsuțe din alea mici și cu flori, între doi pereți, foarte fain, imi aducea aminte de Sighișoara. Din păcate nu am putut mânca la prânz aici, deschidea oficial la 12, neoficial mai târziu de 13:00 când nu am mai răbdat și am mers la Atrium că să avem priveliște de Pod Minciunele. Am avut și bonus, un cântăreț la pian neașteptat, o domnișoară care ne-a încântat urechile mai bine decât o făcuse pianistul plătit să cânte.

Însă unul dintre cele mai faine momente petrecute în Sibiu anul ăsta a fost eu cu Brioșa. Adicătelea, băieții, ca de obicei, că ei sunt obosiți, că ei nu mai au chef de plimbare, chestii…deci am plecat spre seară cu brioșa mea corcodușă ca fetele. A fost super . Am dat peste o stradă îngustă – Ulița Balurilor – după care am ajuns în Piața Mică și am constatat că era un campionat de volei pe nisip. Așa că ne-am mai învârtit pe acolo, pe străduțe, ne-am zâmbit și valsat și balerinat între noi cu gura până la urechi, după care am umplut gura cu gelato și ne-am instalat pe scaunele de la vizionarea partidei de volei. Așa fain a fost că pe la 10 seara nu îmi dădeam seama când s-a făcut atât și cum merg eu cu corcodușa obosită până acasă – nici o problema n-a fost, evident, știe brioșa asta să se descurce când i se dă o înghețată bună. Bonus: nu a trebuit să suportăm nici o cearta gen ‘de unde vii la ora asta/ pe unde ai umblat’ pentru că ai noștri băieți dormeau tun.

Din Piața Mare am luat niște magneți cu Turnul Sfatului, făcuți din lut, foarte fain lucrați și foarte faini de făcut cadou. Și nu în ultimul rând, a doua zi am fost să vizităm Muzeul Locomotivei cu Abur din Sibiu unde corcodușii au fost mai mult decât încântați, mai ales când un domn foarte amabil le-a arătat live cum se schimbă macazul. Există oameni drăguți în continuare, trebuie doar să știi să dai de ei.

Am povestit o groază de lucruri, așa că am spart post-ul ăsta în 2 bucăți – continuarea în curând.